Cele mai bizare fenomene naturale din lume

Munţii maiestuoşi şi mările sclipitoare au fost dintotdeauna principalele atracţii pentru turişti, dar uneori natura are în mânecă o carte mult mai valoroasă. Începând cu lacul roz de culoarea gumei de mestecat din Australia, până la cascada cu apă roşie ca sângele, există pe planetă locuri neobişnuite şi privelişti în faţa cărora rămâi mut, de uimire, de fericire, câteodată chiar de teamă, încercând să găseşti o explicaţie pentru fenomene apărute parcă din altă lume.

Bulele de metan îngheţat din Canada

Arată ca din altă lume, ca nişte farfurii zburătoare care au căzut în apă şi au îngheţat sau  ca nişte meduze care au rămas criogenate vreme de secole. De fapt, aceste cercuri de gheaţă sunt bule de metan îngheţate, pungi de gaz care, odată blocate sub apă şi îngheţate, formează un peisaj spectaculos.

Localizate mai ales iarna, în zone de latitudine nordică, precum cele în care este situat Lacul Abraham, din Alberta, Canada, aceste bule gazoase se formează atunci când frunzele moarte, iarba sau animalele cad în apă, se scufundă şi sunt măcinate de bacterii, producând astfel metan. Gazul este eliberat sub formă de bule care se transformă, mai apoi, în zeci de mii de discuri albe care, la contactul cu apa îngheaţă.

Priveliştea este uimitoare, dar poate fi şi periculoasă. Acest gaz de seră extrem de puternic nu doar că determină încălzirea globală, dar este şi extrem de uşor inflamabil. Astfel, odată cu venirea primăverii, bulele de metan fierb şi explodează, aşa că, dacă din întâmplare cineva aprinde un chibrit în apropiere, densitatea de metan va genera o explozie gigantică.

Turiştii curioşi pot vedea astfel de fenomene în zona lacurilor din Parcul Naţional Banff din Canada sau a Oceanului Arctic din Siberia, acolo unde cercetătorii au descoperit bule uriaşe de gaz, chiar şi de peste 900 de metri.

Cascadele de Sânge din Antarctica

Denumirea spune tot. Cascadele de Sânge din regiunea McMurdo Dry Valleys din estul Antarcticii dau impresia că un şuvoi de sânge pătează Gheţarul Taylor, de un alb imaculat, şi se scurge apoi către Lacul Bonney. Este un peisaj surprinzător şi, în acelaşi timp, cât se poate de înfricoşător.

Lichidul de un roşu intens nu este, totuşi, sânge şi nici apă care a căpătat această culoare din cauza algelor roşii, aşa cum au speculat primii oameni de ştiinţă care au ajuns în Antarctica. De fapt, nuanţa intensă de purpuriu vine de la un lac subglaciar extrem de sărat. Acum aproximativ două milioane de ani, un corp de apă hipersalin a rămas prins sub Gheţarul Taylor, izolat de lumină, oxigen şi căldură.

Pe măsură ce apa sărată a început să ţâşnească printr-o fisură a gheţarului, aceasta a reacţionat cu oxigenul din aer, creând astfel cascada de o culoare spectaculoasă. Aceasta este o minune vizuală şi ştiinţifică, iar Gheţarul Taylor, accesibil doar din elicopter sau de pe apă, este singurul loc de pe pământ de unde spectacolul naturii este perfect vizibil.

Pietrele plutitoare din Statele Unite

Atunci când vizitatorii s-au împiedicat de bucăţi grele de piatră care păreau că s-au mişcat pe suprafaţa lacului uscat din Parcul Naţional Death Valley din California, lăsând în urma lor urme adânci, oamenii de ştiinţă au rămas stupefiaţi. Cum ar fi putut atât de mulţi bolovani, unii cântărind mai mult de 300 de kilograme, să se deplaseze pe o distanţă mai mare de 250 de metri în această parte izolată a văii?

Pentru ca misterul să fie şi mai greu de rezolvat, unele dâre erau graţios ondulate, în vreme ce altele aveau aspectul unor linii frânte care îşi schimbau brusc direcţia în stânga şi în dreapta. Cine sau ce a mutat stâncile din loc? La această întrebare s-au încercat răspunsuri printr-o multitudine de teorii, de la câmpuri magnetice, la intervenţii ale extratereştrilor sau, pur şi simplu, farse şi iluzii optice.

Cel care a reuşit, până la urmă, să rezolve dilema a fost un om de ştiinţă de la NASA. În 2006, Ralph Lorenz a realizat un model de masă de bucătărie folosind o piatră îngheţată într-un container Tupperware pentru a demonstra faptul că gheaţa determină această glisare, adică exact fenomenul din spatele pietrelor misterioase.

Iarna, lacul Racetrack Playa se umple cu apă, astfel că pietrele de pe suprafaţa acestuia se încrustează în gheaţă. Datorită stării de flotabilitate a gheţii, chiar şi o briză, cât de uşoară, poate să determine mişcarea bolovanilor pe suprafaţa noroioasă a lacului. Pietrele cu margini dure lasă în urmă dâre bruşte, sub formă de linii frânte, în vreme ce acelea cu terminaţii şlefuite au numeroase digresiuni. Ulterior, în lunile mai calde, gheaţa se topeşte, apa se evaporă, iar în urmă rămân doar stâncile şi urmele lor misterioase.

Lacul Kawah Ijen Lake din Indonezia

Turiştii se înghesuie în insula Java a arhipelagului indonezian, pentru a vedea magnificul vulcan Kawah Ijen - dar ceea ce nu se aşteaptă să vadă chiar în vârf este lacul de un turcoaz uimitor format chiar în craterul vulcanului. Pentru şi mai mult dramatism, pietre colorate în nuanţe strălucitoare şi aburi gazoşi albicioşi înconjoară tot locul pe o rază de un kilometru, într-un spectacol impresionant.

Pentru toată această scenă este responsabil un singur element: sulful. Magma emite gaze sulfuroase în interiorul lacului, iar acestea, combinate cu o mare concentraţie de metale dizolvate, gazele transformă culoarea apei într-una de un albastru nemaivăzut. Aceeaşi cameră emite continuu vapori de gaz sulfuric, iar atunci când gazul trece prin condens şi ajunge pe sol dă şi pietrelor care înconjoară lacul o nuanţă de galben electric. Ceea ce face acest loc şi mai uimitor, mai ales noaptea, sunt aburii de gaz sulfuros care se aprind în sclipiri de albastru electric la contactul cu aerul.

Plaja Ascunsă din Mexic

Este visul oricărui aventurier: o plajă secretă, ascunsă de ochii curioşilor, cu umbră, soare şi apă cristalină. Acest vis devine realitate la Playa Del Amor, cunoscută şi drept Plaja Ascunsă, pe o insulă din Arhipelagul Marieta, de pe coasta mexicană.  Sursa acestui secret magic: explozia unei bombe, după cum arată cercetătorii. La începutul anilor 1900 Mexicul a testat materiale explozibile, iar aceste experimente au produs un crater pe suprafaţa uneia dintre insule. Apoi, în timp, mareele au umplut gaura cu apă şi nisip, creând astfel un loc ferit în care se poate sta la plajă şi se pot practica sporturi acvatice departe de ochii lumii.

Playa Del Amor, în traducere Plaja Dragostei, nu este vizibilă din exteriorul insulei, dar vizitatorii pot ajunge la ea printr-un tunel lung de 24 de metri care leagă porţiunea izolată de ocean.

Lacul Roz Hillier din Australia

Pentru oamenii care călătoresc cu avionul deasupra regiunii vestice a Australiei, natura oferă o privelişte rară: cuibărit între păduri dese de un verde-smarald, înconjurată de albastrul intens al oceanului, o serie de lacuri roz de culoarea gumei de mestecat se deschide privirii. Unul dintre cele mai cunoscute este Lacul Hillier, lung de 600 de metri, aflat pe o insulă a Arhipelagului Recherche, pe coasta sudică a regiunii. Înconjurat de un inel subţire de nisip şi de o pădure de arbori de eucalipt, lacul de culoare roz dă viaţă unui peisaj care îţi taie respiraţia.

Cel mai fascinant lucru la această minune a naturii este faptul că nimeni nu pare să fi reuşit până acum să explice motivele culorii sale neobişnuite. Unele dintre explicaţiile posibile sunt prezenţa algelor verzi care pot acumula un nivel crescut de beta-caroten, a unui pigment roşu-portocaliu, sau a unui microorganism numit haloarchaea care, în aglomerări mari, dă impresia unei nuanţe roşiatice.

Cei mai mulţi turişti admiră splendoarea cromatică a Lacului Hillier dintr-un elicopter sau dintr-un avion. Pentru vizitatorii care merg, însă, pe jos, există şi alte avantaje: lacul are o salinitate mare, dar apa nu este toxică, aşa că e nevoie doar de costumele de baie pentru o relaxare la înot. În plus, datorită salinităţii ridicate, apa susţine la suprafaţă greutatea unui om, ca pe o plută.

Cercurile Zânelor din Namibia

De-a lungul păşunilor aride ale Deşertului Namibian te întâmpină un peisaj nemaivăzut: milioane de bucăţi circulare de pământ, fără nicio plantă, cu diametre între 2 şi 15 metri, aranjate în forma unui fagure, care se întind pe 2.500 de kilometri. Aceste discuri, cunoscute drept Cercurile Zânelor, arată ca şi cum molii uriaşe au măcinat covorul vast al reliefului.

Oamenii de ştiinţă au sugerat că solul radioactiv sau toxinele eliberate de plante ar putea fi o cauză pentru aceste forme ciudate; alţii cred că cercurile sunt opera termitelor de nisip. Pentru a stoca apa, acestea sapă în sol forme rotunde şi consumă rădăcinile plantelor pentru ca nisipul şi straturile inferioare să absoarbă ploaia. Luând în considerare frumuseţea ireală a acestui fenomen, poate că cea mai potrivită teorie ar fi aceea a locuitorilor din zonă, care spun că Cercurile Zânelor nu sunt altceva decât urmele paşilor zeilor.

Susra: www.gandul.info